100 de ani de la Marea Unire: 10 august-ul unei Românii cu 1.000 de chipuri

Începutul lui august urma să fie martor la una dintre cele mai importante zile ale României post-Revoluție. 10.08.2018 rămâne însă în istorie doar ca ecou al disonanței dintre ce ar fi trebuit să fie și ce a fost.

A început cu o chemare – a celor care își doresc mai mult, de la ei înșiși, de la clasa politică, de la societate, de la oamenii de lângă ei. Diaspora românească urma să revină acasă spre o unire de conștiințe ale căror voci ar fi pătruns până în sufletul domnitorului de lut din Piața Victoriei.

Scopul declarat al mitingului de 1 milion de români: demisia Guvernului. De ce? Tot ce s-a știut în lunile de pregătire a fost că diaspora vine acasă, că trebuie să luăm România înapoi, că guvernul trebuie să pice, că se apropie Ziua Z și, în final, că ** PSD. Ce-i drept, s-au scris liste, s-au publicat îndemnuri, dar fără substanță și fără să poată ajunge să fie cu adevărat înțelese. De fapt, chiar înainte de protest, dinspre „centrele de comandă” ale event-urilor Facebook răsunau doar întrebări. De ce venim în Piață? De ce ne așteptăm la violențe? Ce s-a întâmplat, știm. Mai bine spus, fiecare dintre cei puțin peste o sută de mii de participanți și restul românilor știu, în felul lor.

10 august e oglinda României de azi. Divizată. Pe de o parte, diaspora reactivă și românii protestatari, cu autoritățile de cealaltă parte – toți, sub privirile atente, dar părtinitoare sau, mai rău, nepăsătoare, ale restului de Românie care nu-și avea un loc rezervat în stradă.

Noi și restul – pare să fie realitatea românului, oricare ar fi cei reprezentați de noi și de rest: protestatari versus jandarmi, politicieni versus cetățeni, #rezist versus psdist. Nu doar în plan politic, ci și social, relația pe care o împărțim este de opoziție, iar singurul mod de comunicare rămas este conflictul: unul nu cu o mie, ci cu 19 milioane de argumente.

La 3 săptămâni de la protest, am rămas în amintire doar cu ceea ce s-a întâmplat; ideea, intenția, dorința de schimbare și energia care nu aveau nevoie decât de un scop – toate au fost înecate din condei în violență, intrigă și frustrare.

Nu știm cine sunt cei care au deturnat protestul. Nu știm cine l-a încheiat. Nu știm, de fapt, nimic, afară de faptul că adevărații vinovați suntem noi, pentru că am lăsat ca 10 august să devină cap de acuzare și trambulină politică. Și atât.